În sînul venelor pãmîntului,
Cad în hãul de sub care,
Foc ascuns sub încuietoare;
Focul viu, mereu nestins,
Strãpunge trupul chinului
Arzînd Gemma tãinuitã
Þintuind în vîrf de spadã
Sã despartã despãrþitul,
Sã înnoade înnãditul.
În ochi de ape subterane
Picurînd sclipirea,
Rostogolesc cristale
Din roua lacrimilor ascunse.
Cap, vas cu gînduri neînsemnate,
În clocot prinde sã se spargã
ªi împrãºtie înflãcãrate
Scîntei de-nsufleþire amarã.
Din sudoarea frunþii lor
Întru schimbare sã se iveascã
Strop de apa cristalinã...
Sã-ntoarcã mãiestritul, cristal din apã
De fãpturã pãmînteascã.
Deasupra adîncului în nechemare,
Duh purtat peste înflãcãrate
Ape întunecate,
Sã se coboare ºi sã-nconjoare
În chip neobiºnuit pe om,
Cît mai adînc crestînd
Pînã-n lipsa de înfãþiºare.
